Churchill, şobolanii şi turnesolul

De când preş.-ul a declarat război ţării, încercând să-mi temperez nerăbdarea de-a mă alătura mobilizării generale care mi se pare că nu se mai dă odată, mă tot gândesc la ceea ce-a spus Churchill despre conflictul dintre o dictatură şi o democraţie.
Zicea cam aşa, în cuvintele mele:
O dictatură acţionează pe baza deciziilor unei singure persoane, mai rapid, mai impetuoas şi mai eficient în prima fază a războiului, lăsând impresia că victoria este ca şi câştigată.
O democraţie acţionează pe baza consensului, se mobilizează mai greu, are nevoie de mai mult timp ca să-şi stabilească stategiile, pare dezorientată şi ineficientă în prima fază a războiului, lăsând impresia că este deja înfrântă.
Însă, odată realizată punerea de acord a puterilor decizionale democratice, organizarea se perfecţionează, strategiile se clarifică şi se concretizează în tactici eficiente, angrenajul se pune încet, dar sigur, în mişcare.
Cetăţenii au un rol fundamental în ambele tabere, suportul popular fiind esenţial pentru buna funcţionare a maşinăriei guvernamentale, la vreme de război mult mai evident decât în timp de pace.
Evident, solidaritatea dintre oamenii liberi, informaţi şi comunicativi dintr-o democraţie, nu se poate compara cu solidaritatea dintre oamenii terorizaţi, cenzuraţi şi izolaţi dintr-o dictatură.
Aşa se face că, până la urmă, inevitabil, democraţia învinge.
Indiferent cât de greu îşi face încălzirea pentru război, victoria finală îi aparţine.
Asta mă mai linişteşte, oarecum.
Dar şi mai mult mă linişteşte atitudine şobolanilor.
Înainte să părăsească corabia pe cale să neufragieze, ei sunt cuprinşi de o frenezie neobişnuită, acţionând cu totul altfel decât o fac în condiţii normale.
Din ceea ce vede, şobolanii puterii se comportă contradictoriu: unii se cred struţi şi-şi bagă capul în nisip, alţii se cred câini turbaţi şi încearcă să muşte tot ce trece prin raza lor de acţiune (am trecut şi eu pe lângă unul, noroc că sunt vaccinat!), iar unii, cu instinctele mai dezvoltate, se cred păsări şi încep deja să-şi ia zborul, sau cel puţin încearcă.
Mare agitaţie, mare confuzie, mare derută.
Tot Churchill, sau, mă rog, alt englez arogant, zicea că uniformele britanicilor sunt roşii ca să nu le vadă inamicul sângele din rănile căpătate pe front, în vreme ce uniformele francezilor sunt maro.
Dacă şobolanii ar purta uniforme, e clar ce culoare ar avea!
De altfel, hârtia de turnesol şi-a pierdut de multişor culoarea iniţială şi a virat dramatic din orange în maro.
Ceea ce înseamnă că reacţia e cam terminată.
E cazul să golim eprubeta.
Şi s-o luăm de la cap.
Cu experimentul.
Poate facem unul mai reuşit...
Nu poate.
Sigur!
  
P.S. Aşa arată propaganda în două democraţii, comparativ cu propaganda în două dictaturi.
Recunoaşteţi personajele?
Omul providenţial, cel cu sabia şi cel cu coasa, părintele iubitor şi iubit de copii, în particular de unul, Mesia care flutură drapelul eliberării, neînfricatul incoruptibil care ne apără de mogulii din presă, de hoţii care jefuiesc poporul, de lupii în blană de oaie, de comuniştii în braţele cărora ne aruncă Democraţia perfidă?!
Salvatorul naţiei?!
Cât priveşte mesajele celelalte, no comment.
Doar atât: We can do it!