Sfânta mare neruşinare a secolului! Chiombu' şi minerii. Şi eu...

Adică a doua, pentru că prima aparţine lui G.M. Zamfirescu şi secolului trecut.
Geme Zamfirescu... dacă ar şti!
În urma unei telegrame primite de la Hermes sau Mercur, nu sunt sigur, în orice caz mesagerul Zeului, semnalez şi eu această incredibilă neruşinare tupeistă obraznică nesimţită securisto-comunistă:
Tov. gradu' chiombu' comemorează mineriada!
Cine?!
Chiar organizatorul asaltului hoardelor negre asupra Bucureştilor în 13 iunie 1990, ministrul transporturilor în funcţie.
Cel care, prin marioneta sa, Gheorghe Dobre directorul regionalei CFR Craiova, ulterior recompensat cu ministeriatul transporturilor, l-a destituit în nici 36 de ore, la 15 iunie 1990, pe inginerul Ioan Mănucu.
Acesta era şeful Secţiei de electrificare a Regionalei Craiova, fiind şi dispecer pe linia Craiova-Petroşani.
Motivul?
Inginerul a întrerupt alimentarea cu energie electrică a trenurilor suplimentare cu mineri, pe motiv că nu aveau aprobare de circulaţie. Ceea ce era perfect adevărat şi legal!
Astfel, el a întârziat cu câteva ore năvala mardeiaşilor asasini ordonaţi de preşedintele ţării, Ion Iliescu, şeful direct, pe linie de partid, al chiombului.
Din această cauză, ortacii lui Cosma "Răcoare" nu au mai ajuns la locul crimei adăpostiţi de întunericul nopţii, conform planului criminal, ci expusi razelor revărsatului de zi.
Deşi desfacerea contractului său de muncă a fost un abuz dovedit, o crasă ilegalitate, o dovadă clară fiind reangajarea lui Mănucu, pe o poziţie inferioară, după 6 luni, nici o anchetă nu a restabilit adevărul şi nu a făcut dreptate.
Mai multe detalii, aici:
http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=15829

Ce s-ar mai putea adăuga? 
Poate o amintire personală.
Pe 13 iunie am participat la recucerirea pieţii Universităţii.
Ieşisem de la Biblioteca Americană, unde restituisem nişte casete video.
De fapt, cam fusem dat afară din sala de lectură, unde frunzăream nişte reviste de specialitate, cu mult înainte de ora închiderii, pe la 13,30.
Cum eram în relaţii de prietenie cu mai toţi angajaţii, pe care-i cunoşteam de vreo 13 ani, de la deschiderea din 1976, nu mi-a fost greu să aflu că fuseseră avertizaţi să plece urgent acasă şi să nu-şi piardă timpul prin oraş.
Mda. Nu pricepeam nimic.
Când am ajuns prin dreptul Căminului Artei, am văzut o mulţime agitată, care încerca să intre spre piaţa Univerităţii şi era împiedicată de un cordon de miliţieni.
A avut loc o confruntare, nu prea violentă, dovadă că eu, aflat în prima linie, la vreo 4-5 m. de scutieri, pe care încercam să-i conving să plece acasă, întrucât nu au nici un drept să mă împiedice să circul pe strada aia, nu am păţit absolut nimic. 
Şi nu eram într-o stare prea relaxată... Nici eu, nici ei!
Unii, mai exaltaţi ca mine, n-o să ştiu niciodată dacă erau provocatori sau nu, au început să arunce cu pietre, ba unul chiar încerca să mă convingă să improvizăm nişte cocktailuri Molotov cu benzină din maşinile parcate în zonă.
Începuse să plouă. Brusc, miliţienii, sau securiştii, că jandarmii nu se re-inventaseră parcă, s-au retras în fugă spre autobuze şi au demarat în grabă mare.
Am năvălit şi noi în piaţă, veneau oameni şi din alte direcţii, şi ne-am manifestat bucuria victoriei după tipicul cunoscut: "Jos Iliescu!"
Pe urmă am văzut coloana aia de fum negru, provocată de cauciucurile arse ale unui autobuz tras prin apropiere, dar ploua, se "întunericise", mi-era foame, aşa că am plecat acasă.
La TVR am văzut apocalipsa peste Bucureşti.
Ziceai că oraşul suferise un bombardament urmat de un asalt al infanteriei marine americane!
Manipulare ordinară, am comentat cu soţia, şi gata.
A doua zi, aveam treabă, amândoi, prin centru. Între piaţa Victorie şi Romană.
Habar n-aveam, de nimic.
Am rămas, pentru câteva minute, singur. 
Pe lângă mine a trecut un camion plin cu mineri, care urlau "Iliescu! Iliescu!" şi-şi agitau cozile de topor. La propriu. Probabil se aşteptau să-i aplaud.
Au trecut în viteză, o viteză prea mare ca să vadă că am încercat să-i scuip, cam asta a fost prima mea reacţie după ce mi-am revenit din şocul iniţial.
Mare baftă!
Am mai avut un noroc, eram mascat de un arbore masiv,  care, probabil, mi-a salvat viaţa.
Asta pentru că, aproape imediat c-am ieşit din spatele trunchiului gros de castan, cred, am dat nas în nas cu o trupă de mineri înarmaţi cu bâte, aflaţi în marş forţat spre Romană. 
Eram pe la Povernei.
Evident că m-am blocat, cred că luasem şi culoarea copacului de nu m-au remarcat. 
Aveam toate semnalmentele "golanului": păr lung, blugi, o insignă cu coroana regală în piept şi alta cu steagul UE. Numai ochelarii îmi lipseau!  O, tempora!
Barbă n-am avut niciodată.
În fine, trupeţii au tropăit pe lângă mine, conduşi fiind de unul căruia i se vedeau manşetele de costum de sub cracii de la salopetă. Păreau a avea o destinaţie precisă.
În fine, a apărut nevastă-mea şi am luat-o, absolut inconştienţi, pe Ana Ipătescu, spre Romană.
A fost ca o pogorâre în infern. Pe măsură ce ne apropiam, eram înconjuraţi de tot mai mulţi mineri, unii calmi, alţii agitaţi, dar peste tot, printre ei, i-am văzut  pe ghizii lor, ăia cu salopete prea scurte, sau cu pantaloni de costum prea lungi. Mai toţi aveau staţii de emisie-recepţie.
Bineînţeles, fesenişti isterizaţi îi aplaudau, îi încurajeau, uneori le indicau viitoarele victime.
Pentru că, la tot pasul, vedeai câte o scenă care-ţi îngheţa sângele în vine.
Victimele erau tot felul de oameni. Bărbaţi, femei, tineri, bătrâni...
Pe una o târau de păr, pentru că avea ochelari. Pe altul, pentru că avea barbă.
Unul, mai solid, s-a încăierat cu ei, la doi metri de noi, şi au trecut prin uşa de sticlă a hotelului Ambasador ca prin brânză, câteva cioburi atingându-ne uşor.
Marele masacru era la sediul PNL. Hoardele negre, puhoi, blocaseră tot bulevardul, practic nici nu se mai vedea faţada clădirii. Zburau foi de hârtie, maşini de scris, chiar birouri întregi erau azvârlite pe ferestre.
Nu mai spun ce era la Universitate. Şi la Arhitectură.
Ultima imagine pe care o ţin minte este cea a sediului PNŢ.
Aceeaşi oroare!
Mie mi se părea că brutele alea nu aveau bâte în mâini, ci macete!
Nici acum nu pot spune cum am ajuns acasă. Ce traseu am ales. 
Nici măcar nu mai ştiu dacă am venit acasă, sau am mers la nişte prieteni din zonă.
Sau la vreo rudă...
De la Rosetti încolo, mi s-a rupt filmul.
Nu mai ştiu, am vomitat, n-am vomitat...
Groaza mea era amplificată şi de prezenţa nevesti-mii lângă mine, deşi ea, care-i înfruntase pe scutierii ăia adevăraţii, ăia cu căngi, ăia din 21 decembrie, seara, părea mai stăpână pe sine decât mine.
Pur şi simplu era insuportabil să nu poţi face nimic!
Chestia asta mi s-a părut cel mai oribil. 
Nu mai spun că, a doua zi, am constatat cu stupoare că nu avusesem nici măcar prezenţa de spirit să-mi scot insignele din piept. Am trecut cu ele printre bestiile alea excitate, fără să-mi treacă prin cap că vreunul le-ar putea recunoaşte semnificaţia, ceea ce, evident, mi-ar fi fost fatal!
Dar, când e să ai zile, ai!
Şi acum chiombu' vrea să comemoreze!!!
Cred că nimeni nu se mai îndoieşte de ce trebuie făcut!
Nu?!!
Let's fuck the bastard! Now! 
P.S. În caz că insistă să vină, ceea ce e greu de crezut, dar, totuşi... propun să-i facem cadou o cravată. Asortată. Cu eşafodul. Sau cu puşca. Puşca şi cravata lată!