PATA GALBENĂ ŞI PATA TRICOLORĂ. IMPRESII DIN LE TOUR, DIN THE GULF ŞI DE ACASĂ.

Fabio Casartelli, medaliat olimpic cu aur, a murit pe coborârea Col de Portet d'Aspet, din Pirinei, în etapa a 15-a din Le Tour, pe 18 iulie 1995.

Cu craniul zdrobit de o zidul protector (!) de beton aflat pe marginea prăpăstiei, a fost luat în 10 secunde de elicopter şi transportat la spitalul local, dar nimeni şi nimic nu l-a mai putut întoarce din drum.

Fabio s-a grăbit să pedaleze, lăsându-şi echipa, Motorola, fără aureola olimpică şi părăsind Le Tour de France înainte să-l câştige…

A plecat… 

A plecat hotărât să-i ia revanşa în Le Tour de Paradis, cu noua sa echipă, Golden Angelicum on Wheels.

Avea 25 de ani.

A doua zi, plutonul a parcurs etapa umăr la umăr, în ritm de procesiune funebră.

În apropierea sosirii, echipa Motorola a rămas singură în faţă, ca un singur ciclist, şi a trecut linia de finiş cu aceeaşi roată.

Telespectatorii din întreaga lume au izbucnit în lacrimi, mapamondul nu mai avea frontiere, avea doar o ţară: Italia!

Şi eu mi-am câştigat cetăţenia italiană în ziua aceea…

A treia zi, pe 21 iulie 1995, câştigătorul etapei dintre Montpon-Monesterol şi Limoges a fost coechipierul său, americanul Lance Armstrong.

În momentul trecerii liniei de sosire, el nu şi-a îndreptat mâinile spre emblema sponsorului de pe tricou, nu şi-a desfăcut braţele ca să primească laurii imaginari cuveniţi învingătorului, nu s-a bătut cu pumnii în piept.

Nu. 

A înălţat braţele şi şi-a îndreptat arătătorul spre ceruri. Amândouă, de fapt...

Astfel l-am putut vedea cu toţii, pentru ultima oară, pe Fabio Casartelli…

Se apropia de finiş, în ultima sa căţărare.

Chiar şi viitorul învingător al turului din acel an, spaniolul Miguel  Indurain, de cinci tricou galben la Paris, ori a trebuit să se recunoască învins!

Pe locul tragediei, Société du Tour de France şi echipa Motorola au amplasat un monument, poziţionat de aşa manieră încât lumina Soarelui să scoată în evidenţă trei date: ziua naşterii, ziua morţii şi ziua în care Fabio a câştigat medalia olimpică de aur.

Bicicleta îi este expusă în capela Madonna del Ghisallo,  lângă oraşul său natal, Como.

R.I.P. Fabio…

Dumnezeu să-i dea odihna veşnică şi lumina cea fără de sfârşit să-i strălucească lui.

Odihnească-se în pace!

Dar nu moartea unui ciclist este subiectul…

Solidaritatea este.

Anul acesta, în etapa a 3-a din Le Tour, Bruxelles-Spa, a avut loc un eveniment absolut senzaţional.

O grevă spontană de protest!

După două zile de căzături, de accidentări şi de abandonuri, cauza fiind ba un setter scăpat din lesă, ba o porţiune umedă şi alunecoasă de şosea, ba dezechilibrarea lui Cavendish peste rivalul Freire, din acul ăla de păr, ba prăbuşirea plutonului într-un mêlée nemaiîntâlnit, cu 300 m. înainte de final, la un moment dat cicliştilor li s-a pus pata! 

Nu cea de petrol, cea pe care s-au prăbuşit grămadă.

Nu. Pata galbenă.

Cel mai afectat dintre rutieri, elveţianul Fabian Cancellara, nu şi-a putut apăra tricoul galben pentru că luxemburghezul Andy Schleck, coechipierul său, candidat la podium, a căzut şi a trebuit să-l aştepte. 

În paranteză fie spus, fratele său, Franck Schleck, căzut şi el, a fost nevoit să abandoneze.

Ca urmare, liderul clasamentului general, Fabian Cancellara, a iniţiat o mişcare de protest la care au aderat instantaneu toţi prietenii lui de pe Facebook… asta, toţi adversarii din pluton!

Şi anume, după ce Sylvain Chavannel a trecut en fanfare linia de sosire, toţi cicliştii au intrat într-o grevă spontană de protest!

Şi, urmând gesturile de dirijor ale liderului în galben, plutonul a trecut uşor, uşor linia de finiş, într-un gest de sfidare fără precedent în istorie!

Tot plutonul: 192 de ciclişti, fără Sylvain Chavannel, între care americanul Lance Armstrong, de 7 ori câştigător, spaniolul Alberto Contador, câştigătorul de anul trecut, dar, mai ales, sprinterii, cei pentru care punctele din finiş erau vitale în tentativa lor de-a purta la tricoul verde la Paris. 

Le Tour de France!

Cea mai mare competiţie ciclistă a lumii, un campionat mondial cu mult mai mulţi spectatori… dar nu aşa, cu mult… cu  muuuult mai mulţi spectatori decât cel de fotbal!

În care fiecare final de etapă rupe toate ratingurile TV din lume.

În care sprintul final este aşteptat de peste 70%  din locuitorii localităţii în care se întâmplă, devenind instantaneu o legendă locală şi asigurându-i învingătorului un loc în parthenonul eroilor nemuritori.

În care interesul pentru show-ul mediatic a înăbuşit până şi scandalurile de dopaj, ca să nu zic că le tolerează tocmai pentru că fac parte din el. 

Din marele show „Le Tour”, marcă înregistrată.

De nepreţuit.

Şi totuşi… 

Sfidându-şi sponsorii şi şocându-i pe organizatori, rutierii au omorât cu bună ştiinţă spectacolul… 

Pentru o pată!

O pată neagră, de petrol, a fost picătura care a declanşat pata galbenă de pe creierii cicliştilor.

23 de echipe din 10 ţări, 192 de indivizi de pe tot mapamondul civilizaţiei velocipede, între care, în treacăt fie spus, există un moldovean dar nici un român, au acţionat solidar, spontan, prea puţin păsându-le de consecinţe!

Totul, pentru o pată de petrol pe asfalt.

Cum ziceam, între participanţii la turul Franţei nu se întâmplă să fie nici un român.

Nu se întâmplă e un fel de-a spune.

Nu a fost nici unul invitat, şi nu de azi, de ieri.

Din perioada interbelică!

Oare de ce?

Nu cumva şi faptul că poporul acesta trebuie să fie complet acoperit de o maree neagră, mai ceva decât cea provocată de Shell în Golful Mexicului, pentru a iniţia un protest colectiv, spontan, hotărât şi dus până la capăt, a contat în mintea lui Christian PRUDHOMME, atunci când şi-a făcut lista de invitaţi?! 

Ba da, cred că da!

Aşa că nu ne mai rămâne decât să sperăm într-o catastrofă totală!

Nu pentru ca să ne invite cineva în Franţa!

Ca să intrăm în starea de spirit a veşnicului Le Tour de France!

Care tocmai de aia e aşa de veşnic!

Fraţilor! 

Trezirea!

Încendiul s-a declanşat!  

E cazul să nu mai fim aşa de contemplativi…

Că nu mai e mult până ne inundă pe toţi!

Nimeni nu scapă de asta!

Gândiţi-vă că nouă nu are cine să ne stingă incendiul.

Cel mult, ne putem aştepta la asta:

Nimeni nu vine să ne cureţe de pete!

De fapt, aici am vrut să ajung.

La pete.

Am şi eu o întrebare.

Simplă: Când dracului ni se pune şi nouă pata aia odată?!

Nu aia galbenă, aia tricoloră?!

Sau poate asta?!

Când ne hotărâm şi noi să facem curat?!

Pentru numele lui Dumnezeu! 

C’mon! 

You, people! 

Let's fuck the bastard!

NOW!